Lecția despre cub

Perfecțiunea e plictisitoare. Cînd știi totul despre tot, nu mai rămîne nimic de discutat, de dezbătut sau de învățat. Dialogul dispare, pentru că transmiterea de informații este unidirecțională. Perfecțiunea știe tot, iar ție îți rămîne doar să asculți și să înveți, în felul tău limitat, conștient că nu vei reuși decît aproximări, care te vor păstra în continuare la distanță.

Dacă singurul scop al oricărui efort ar fi rezultatul, atunci lumea binară în care am trăi și-ar fabrica, pînă la urmă, unelte care să asigure producția; regulat, constant, pînă la perfecțiune — acea perfecțiune plictisitoare. Încercarea și-ar pierde sensul cînd „reușita” e garantată prin mijlocirea de către o mașinărie.

În liceu, mă mîndream la ora de română cu faptul că nu m-am atașat de „poeții clasici” și mă pasionau Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Nu înțelegeam mult din poeziile lor încărcate de filosofie, dar eram convins că există sensuri pe care le voi descoperi.

Una dintre aceste poezii mi-a revenit ca prin minune în minte tocmai cînd mă gîndeam la textul pe care urma să-l scriu.

Se ia o bucată de piatră,
se cioplește cu o daltă de sînge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze pînă cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărîmă un colt de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor:
— Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărîmat!
(Lecția despre cub, Nichita Stănescu)

Cred că această artă poetică e un model, un îndemn la care subscriu, după aproape jumătate de secol (Lecția despre cub apare, inevitabil, aș zice, în volumul Operele imperfecte, din 1979).

Străduiește-te să dai ce ai mai bun. Este natural să țintești perfecțiunea, dar nu ea este finalitatea. Îți folosești cele mai bune unelte, însă nu pentru a obține Cubul, ci monumentul tău diform, căruia ai ales să-i dai această alură, în ciuda, sau poate tocmai pentru oprobriul public.

Singurul efort pe care ar trebui îl faci doar pentru rezultatul final este educația. Totodată, știi că educația nu poate avea o finalitate și mai înțelegi că, în mare măsură, educația se suprapune cu experiența. Așa că îți pui la bătaie „ochiul lui Homer” și „dalta de sînge” pentru proces.

„Lauda imperfecțiunii” din lecția despre cub cred că este, în primul rînd, un imn al procesului, o lecție despre cum. Nu despre a fi făcut, ci despre cum faci.

În zilele noastre, „lucrul făcut” e la cîteva click-uri distanță. Inteligența artificială te scutește de proces și-ți livrează rezultatul.

Sigur că toți avem sarcini la care ne pricepem mai puțin, unele care ne interesează mai deloc, altele pentru care nu ne ajunge timpul; dar, cumva toate trebuie făcute. Faptul că variantele ajutătoare de mai demult s-au comprimat toate în utilizarea unui asistent de inteligență artificială nu cred că este, în sine, un lucru rău. Pînă la urmă, sînt multe sarcini la care computerul, chiar și ne-dotat cu unelte inteligente, ne depășește cu cîteva ordine de mărime capacitățile fizice sau intelectuale. E normal să fie așa și este motivul pentru care avem, în general, unelte: să ne suplinească lipsurile. Însă trecerea de la suplinitor la înlocuitor cred că trebuie tratată cu maximă seriozitate, chiar dacă neuniform.

Poate e condamnabil, dar mă văd în postura elevilor care-mi povestesc cum au dat AI-ului să le scrie un eseu pentru o temă care nu-i interesa deloc. Nu vreau să-i scuz (deși am spus deja că-i înțeleg), dar dacă un profesor lasă ca temă un simplu eseu, în loc să explice și să discute subiectul cu elevii, poate că vina e împărțită. Și nu mă refer doar la faptul că, încă dinaintea utilizării inteligenței artificiale, „referatele” și „eseurile” se găseau „pe net”, apoi pe Wikipedia și pe alte site-uri diverse, ci la însuși scopul predării, adică al educării. Discuția vie, dezbaterea, întrebările și răspunsurile nu cred că pot să fie înlocuite niciodată de un „eseu”, mai ales cînd vorbim de o temă de la clasă, adică nu o documentare și raportare în sensul academic riguros.

Dar voiam să scriu în primul rînd despre acumularea experienței, adică (și) a educației și, în esență, a vieții, prin valorificarea procesului, nu a rezultatului. A face o muncă, nu este numai despre a o fi făcut sau, în orice caz, nu este în primul rînd despre asta.

Au spus-o mai mulți, sub diverse forme, mai mult sau mai puțin dogmatice (de tipul „călătoria este mai importantă decît destinația”), dar cred că nu am fost niciodată într-o situație tehnică și tehnologică mai potrivită pentru a discuta despre asta.

Într-un eseu din revista The New Yorker, Joshua Rothman vorbește despre asistenții de inteligență artificială folosiți pentru scris. În încheiere, Rothman îi citează pe muzicienii de la Daft Punk:

Într-o lume pe care AI-ul o sintetizează și-i pune autotune, perfecțiunea și imperfecțiunea capătă noi sensuri: greșelile umane pe care tehnologia le netezește devin perfecte în felul lor, iar aspectul neted rezultat riscă să pară gol. „Relația noastră cu tehnologia este ambivalentă, în sensul că pendulăm foarte des între dragoste și ură”, spunea Thomas Bangalter de la Daft Punk în 2009. „Tehnologia a făcut limitele să dispară, dar orice comportament uman trebuie să treacă prin ceva frustrări.” Aceleași tehnologii care extind procesul creator amenință și să-l scurtcircuiteze. A fi artist, concluzionează Bangalter, înseamnă „să înveți să fii constrîns, să-ți pui propriile limite.”

La fel, într-un articol despre o înțelegere subiectivă a perfecțiunii, jurnalistul și DJ-ul Mihai Dinu scrie aceste cuvinte, care ar putea foarte bine să și încheie textul meu:

Văd perfecțiunea ca pe o eroare utilă care mă împinge înainte.

Iar discuția nu este doar despre artă și creație. Dan Meyer, de la Desmos (mulțumesc, Măriuca!), de exemplu, scrie pe Substack că uneltele educaționale care-ți dau totul de-a gata nu își ating scopul tocmai pentru că totul e deja procesat și ție nu-ți rămîne decît să „înghiți” informațiile. Spiritul critic, întrebările, interacțiunea — efortul, în general — lipsesc în întregime. Elevul are de memorat, nu vede construcția și, în definitiv, ajunge să renunțe, fiindcă nu mai simte motivația de a învăța. Procesul educațional se rezumă la relația dintre un fel de depozit imens și un container care nu are cum să facă față. Iar ceea ce ajunge să intre în acel container sînt doar produse finite.

Scopul procesului educațional nu este de acumulare a informațiilor. Cu siguranță memorarea are rolul ei, dar propria experiență mi-a arătat că memorarea presupune o relație de tipul „totul sau nimic”. Altfel spus, fie ai informația și o recuperezi așa cum este din minte ca să o folosești, fie nu o ai. Dar învățarea, nu doar cea de la școală sau din orice fel de educație, înseamnă în primul rînd deprinderi și experiență. În locul unei informații pe care fie o regăsești în memorie, fie nu, un proces educațional ar trebui să-ți arate modul în care să refaci, să obții, să deduci informația respectivă. Nu știi că un lucru este adevărat sau o mărime are o anume valoare, ci știi cum să afli acestea.

În plus, ca să închid cercul, memorarea și înțelegerea etapelor care să te ducă la rezultat țin de abilități logice, de gîndire critică, de abilități și cunoștințe tehnice, științifice. Dacă e vorba de calcule și deducții, un computer le face foarte bine. Este motivul pentru care inteligența artificială se descurcă excelent în primul rînd la sarcini de programare și matematică — acolo unde pașii sînt clari, decurg logic unii din alții, iar rezultatele sînt, de multe ori, deterministe.

Însă esența umană conține fapte și atribute ca improvizația, imperfecțiunea sau curiozitatea. Multe software-uri de muzică au un „efect special” de umanizare, care „greșește” puțin, aproape imperceptibil, fie cadența, fie înălțimea notei, astfel încît să dea „caracter” melodiei. În pictură, de exemplu, fotorealismul nu s-a impus niciodată ca un curent artistic la fel de puternic precum impresionismul, cubismul sau expresionismul. Asta pentru că e mai ușor, din punctul de vedere al mesajului, al conținutului, să ai ceva fidel și rece, decît o creație care exprimă ceva, în care cercurile sînt ușor ovale și cuburile au un colț sfărîmat.

Rezultatul nu arată așa pentru că ai renunțat, ci pentru că, așa cum spunea Bangalter în porțiunea citată ceva mai sus, ai ales să-ți impui o limitare, pe care o accepți și o respecți în primul rînd pentru a crea ceva al tău. Același lucru funcționează și pentru procesul educațional, în care eforturile, cu sau fără rezultatul dorit îți oferă ceva mult mai valoros: posibilitatea de a te exprima, de a cîștiga experiență și, în definitiv, de a te crea pe tine însuți.

Mulțumesc pentru lectură! Postările de pe Gradient vor fi mereu disponibile gratuit. Dacă ai aflat ceva util sau ți-a plăcut ce ai citit, poți susține publicația printr-o distribuire, un abonament sau o contribuție singulară. Sau cumpără primul număr al revistei Gradient.